Am nevoie de o pauză

Views: 74

Casa mea arată ca după bombardament. Bombardament cu: păr de pisică, haine curato-murdare că oricum nu mai contează, firimituri şi ambalaje, sticle goale şi cvasi-goale cu conţinut îndoielnic, cărţi şi hârtii la nivel de kilograme, prosoape de tot soiul, căni murdare sau curate, farfurii, pete de cafea, mâncare, soluţii de tot soiul, farduri, rimeluri, rujuri, cercei, brăţări, loţiuni de corp, prinzătoare de păr… Praful care altădată reuşea să-mi creeze o psihoză este ultima mea problemă. Mă uit prin casa mea şi mă întreb dacă eu chiar locuiesc aici. Mă uit la tipul de deranj-mizerie existent şi ştiu precis că toate le-am creat eu, doar părul e de la pisică.

Azi-noapte la ora 1.30 am cucerit şi ultima redută, dulapul cu haine. Doar hainele curate mai stăteau aliniate perfect în dulap. Dar datorită evenimentului fatalo-depresiv pe care l-am trăit la nunta pe care o bucuram cu prezenţa mea (sic!!!) şi anume: căzut flec pantofior toc, rămas fierul din flec, lunecat pe parchet, durere imensă în talpă implicit degete, sucit gleznă, incapacitate de a mai coordona activitatea simplistă de a merge până la toaletă, exclus dans de pe listă, căţărat picioarele pe scaun, ascuns picioarele în faţa de masă satenată, indispus mireasa cu staticitatea mea, hotărât plecat schimbat haine şi papuci… Planul era simplu, chem taxi, taxi aşteaptă, dau jos rochia şi pantofii blestemaţi, iau bluza X, pantalonii Y, pantofii Z. Eronat!!! Picioarele umflate nu mai intră în niciuna din cele două încălţări elegante pe care le mai am pentru că eu nu mai am picioare, am butoaie. Balerinii! Asta e… doar că balerinii mi-au provocat răni de cu trei zile în urmă. Nu mai contează… Să sufere Rebecca la frumuseţe că ‘băga-mi-aş picioarele în ea eleganţă şi rafinament pentru că niciodată nu m-am sinchisit de tocurile mă-sii’. Pantaloni… cu balerini… reduc drastic opţiunile, rămân pe fustă… ‘cum dracu nu mă mai încape nicio fustă că de două săptâmâni fac foamea şi a’ dracu să fie dacă am slăbit. Cât de grasă pot să fiu?! Cât de slabă eram înainte când mă huleam că sunt prea grasă?!’ Nu-i nimic, după pleiada de înjurături, rămân pe blugi. Care blugi că nu mai am blugi de vară că nu mă mai încap cei de anul trecut şi anu’ ăsta refuz să-mi cumpăr până nu slăbesc!!! Nu-i nimic, ia Rebecca blugii de zi cu zi, cei care sunt sătui de mine şi eu de ei. ‘Într-o zi am să vă ciopârţesc, vă sfâşâi cum sfâşâie hiena iepurele mort!’ Treci pe bluze, maieuri, tricouri… Toate cele bune sunt aruncate pe pat, sub pat, pe jos, pe masă, în baie, peste tot. Cele curate şi organizate sunt decoltate şi scurte… că anu’ trecut dacă nu arătam ca o vacă sigur că aveam sex-apple şi cuceream priviri cu ajutorul lor. Bun, ia Rebecca un tricou murdar-curat din categoria ‘la întâmplare’; cu ochii plin de lacrimi şi frustrare, nu mai contează. Taxi încă aşteaptă, va fi o cursă piperată financiar… Mi-a luat 20 de minute să arunc aproape fiecare haină de pe raft, am nimicit două dulapuri cu trei sertare, am devastat secţiunea pantofi… Am explodat de nervi şi am răcnit: ‘Ce dracu’ fac toată ziua că aici arată ca la porci?! Urăsc mizeria, urăsc să nu am haine curate, urăsc că nu mai pot slăbi ca înainte, urăsc că petrec atât de puţin timp acasă, ce dracu’ fac, unde mă duc, cu ce sau cine îmi pierd timpul că nu mai pot citi o carte în proaspătul miros de curăţenie?!…’ Asta sunt eu?! Am lovit cu picioarele tot ce mi-a stat în cale, am lovit-o pe Tisa cu una din fostele bluze fatele, am răcnit şi am simţit că-mi plesneşte capul, nici măcar nu pot plânge, atâta frustrare am adunat. M-am întors la nuntă încercând să zâmbesc… Am picioarele zdrobite, nişte haine murdare şi multe lucruri la care trebuie să meditez.

Nu mai vreau să ştiu de nimeni nimic, nu mă mai interesează. Vreau să fiu eu… tipicară, maniacă a curăţeniei, exagerată şi veşnic aranjând pe raft coada cănilor la 45 de grade. Vreau să fac din nou lucrurile care mie îmi aduceau atâta relaxare şi bucurie. Vreau viaţa mea, atât!!! Vreau ordine şi linişte, vreau o listă pe care notez cu liniuţă tot ce am de făcut. Vreau să-mi beau cafeaua de dimineaţă pe măsuţa strălucind de curăţenie, scrumând în  scrumiera plină ochi de bobiţele cu miros mult prea înţepător de măr verde. Mă deprim încă de dimineaţă când deschid dulapul cu ceşti de cafea şi nu e niciuna curată. Durează mult prea mult când ochii sunt împăienjeniţi să-mi spăl una… Şase căni, şase dimineţi, asta înseamnă că de şase zile n-am socializat cu chiuveta… 

Azi îmi dedic ziua mie stând, ăsta e planul meu. Şi luni e ziua Rebeccăi de curăţenie, am să iau fiecare lucru în parte şi am să-i caut locul potrivit, am să fac ordine aşa cum îmi place mie. Am să meditez la tot ce am de făcut mai departe cu viaţa mea în timp ce toate lucrurile din casa mea îşi vor aştepta cuminţi rânduiala. Am să fac curăţenie o zi, două, toată săptămâna, nu contează, dar când tot va fi gata am să mă regăsesc pe mine, pentru că asta se întâmplă întotdeauna când fac asta. Pentru că despre asta este vorba în fapt, întotdeauna când fac ordine, am mintea limpede şi clară, întotdeauna cele mai bune idei mi-au venit aşa. Probabil că, inconştient, am refuzat de trei săptămâni să fac curat pentru că ştiam că am decizii de luat, lucruri de pus la punct, proiecte de întreprins, planuri de respectat dar… a venit timpul curăţeniei…