Sunt bolnava, asa cum mi-am dorit

Views: 57

Da, am reusit. Vorba „ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se intample” imi bantuie existenta. Am febra, am viroza, am concediu medical. Ma bucur teribil. Nu sunt o persoana lasa, ba dimpotriva. Cei cu care ma lupt pentru varia principii, ar trebui sa stie mai bine decat mine asta. Dar aveam nevoie de o pauza. Meritata sau nu, nici macar nu mai conteaza. Luni am fost la doctorita si i-am raspuns la intrebarea ce simtome am, ca teoretic sunt racita, practic e o dorinta implinita. Mi-am dorit sa am febra si mi-am primit cadoul. A ras si a spus: „Doamne, ce draguta esti!”. Eram serioasa, foarte palida si incrancenata.  Nici macar nu glumeam…

Vreau sa lupt cu sistemul. In ce fel? Am o suta de planuri si nicio frica. Pentru ca sistemul este format din oameni. Oamenii fac cu buna stiinta ca lucrurile sa nu mearga in limita legii sau macar a bunului simt. Nu dau detalii pentru ca ma simt suficient de puternica, nu vreau sa ma plang la altii. Sunt prea putini cei care spun ca o pot face. Dar cei mai multi se uita cas la mine: „Sa lupti cu sistemul? Nimeni nu a invins vreodata.” Au incercat si altii, cica. Ce au facut, concret, altii? Nimic? Poate ca de-asta nu au reusit. Vreau sa ma conving eu ca nu pot, atunci o sa spun despre mine ca sunt inutila societatii si am sa ma retrag. Am sa ma retrag in coltul meu si o sa devin ca ceilalti, neputincioasa, ridicand din umeri si spunand resemnat altora: „E inutil, am luptat si eu cu sistemul si nu poate fi invins.” 

Cred cu tarie ca pot schimba ceva. Am strans atatea dovezi ca daca ai argumente, poti. Recititi doar din categoria „de ce-mi vin dracii?” si o sa vedeti ca sunt o luptatoare. Am niste drepturi prin lege, drepturi pe care altii mi le incalca. Vreau sa mi se respecte drepturile astea pentru ca eu, in limita a ceea ce cunosc, imi respect obligatiile. Incep sa cunosc legea asta din ce in ce mai bine, o citesc dimineata si seara ca pe o carte sfanta. Nu am notiuni de interpretare dar insist. Fac pasi gresiti din repezeala sau nestiinta. Imi recunosc greseala. Citesc iar si iar atac. Este un joc de sah destul de urat. Se scot la iveala lucruri mizere si compromitatoare. Este curios sa vezi ca oameni stransi cu usa, la modul legal, nu mai au nimic de zis. Urlete animalice si amenintari: „sunt un om bolnav si nu am nevoie de asta”. Dar eu sau cei din jurul meu avem nevoie sa fim calcati in picioare? Am invatat ca intrebarile trebuie sa fie adresate pe concret, am invatat ca orice cauza are efect, am invatat ca barfa nu e argument, am invatat ca tipetele si injuraturile nu ajuta, am invatat ca trebuie sa-ti pastrezi calmul in situatii de tensiune, am invatat ca zambetul trebuie pastrat pe buze, am invatat ca un razboi il duci singur, am invatat ca trebuie sa-ti asumi consecintele faptelor tale, am invatat ca cei din jur au prea putin curaj sa spuna lucrurilor pe nume si aleg doua cai, fie se dau in spate si asteapta cuminti sa treaca, fie pun mana la gura si soptesc pitit „lupta, lupta, ca eu n-am curaj”. Dar impotriva sistemului esti singur. Sunt eu cu mine despre… altii, acum.

Apropo de asta, cineva imi spunea ca de cand am blogul am uitat sa mai vorbesc cu mine. Ca ma expun in masura in care doresc sa ma expun si scriu ce stiu ca altii vor aplauda, scriu tot ceea ce stiu sigur ca va fi apreciat. N-am spus nimic atunci… Asta ce inseamna oare, m-am intrebat. Daca aleg sa scriu doar ceea ce stiu sigur ca va placea, nu presupune tot o separare a faptelor mele, o catalogare instriseca a lor, in apreciate sau nu? Adica, nu stau sa discut cu mine despre ceea ce e bine si ceea ce e rau pentru a putea „pacali”? Eu zic ca da. Discut cu mine zi de zi, uneori si cu voce tare. Imi analizez fiecare miscare, chiar ieri m-am certat pentru ca am facut doua miscari gresite. Puteam sa fiu mai atenta. Dar eu cand spun ca mie mi-as fi suficienta se ataca persoane; oare acesta autosuficienta ii nemultumeste pe cei din jur?! De ce… am testat si am vazut ca oamenii dezamagesc. Am fost prinsa cu garda jos, grav, de catre cei carora le-am dat eticheta de „prieten”. La ce mi-a folosit? Oare nu trebuia sa aplic o logica simpla si sa deduc de aici ca oamenii isi urmeaza propriul interes, ca prieten nu presupune o mana taiata ca dovada.

Mi se reproseaza ades „bine ca esti tu perfecta”. La asta nu am nimic de zis. Decat sa mai refuz sa discut cu respectivul, ce afirmatie este asta?! Ce argument este asta?! Justifica-mi fapte concrete in care te-am dezamagit, nu filosofa ieftin cu mine. Eu ar trebui sa spun atunci „tu ai traume din copilarie si m-ai gasit pe mine tap ispasitor?”. Poftim, o dovada de discutie stupida, nefondata din categoria „asa nu”. Asta nu este discutie si nu vad care este finalitatea. Toata lumea stie sa dea sfaturi, sa catalogheze faptele mele in bune si rele. Dar daca eu nu ti-am cerut parerea, de ce insisti? Sau daca vrei sa-mi dovedesti ca am gresit spune-mi ceva concret, nu ma provoca la discutii la discutii. Pot recunoste ca am gresit, o si fac deseori, dar cand vorbim precis, pe lucruri concrete. Ca eu n-ar fi bine sa fac aia ca n-ar fi bine ca si asa nu am nimic de castigat… incalca flagrant logica minima a afirmatiilor.

Sunt intrebata deseori de ce vreau sa lupt cu sistemul si ce am de castigat. In mod stupid, castigul nu este palpabil. Nu, nu voi munci mai putin sau nu voi avea mai multe avantaje de natura materiala. Dar am niste principii! Vreau sa fim civilizati, sa ne respectam, sa ne vedem de drepturile si obligatiile proprii, sa fim corecti- cat se poate, sa nu fim partasi la nelegiuiri doar pentru ca nu avem curaj sa le punem punct. Poate principiile mele nu sunt cele corecte, poate ceea ce reprezinta credinta mea este total eronat. Poate… si atunci astept sa mi se demonteze acuzatiile. Voi fi umilita si imi voi recunoste limitarea si incrancenarea gratuita. Pana atunci insa…

Acest post este o introspectie. Este o discutie cu mine. Daca cineva se simte vizat si atacat, sa ia in calcul ca in gandurile mele, nu exista decat un singur castigator, eu. In tot ceea ce fac, eu nu pot sa ma atac pe mine pentru ca ma iubesc, pentru ca eu sunt prima persoana care ma poate apara. Daca am un glonte si as alege intre mine si un vecin, unde as duce traiectoria glontelui? Spre mine?! Ma indoiesc. Este o lege fireasca a conservarii. Nu pot iubi atat de tare oamenii incat sa sufar eu de pe urma lor. Pot iubi atat de tare oamenii incat sa le apar drepturile, asta-i un alt fel de iubire. Pot iubi atat de tare oamenii incat sa ii opresc pe aceia care in ascensiunea lor grosolana spre putere ii calca in picioare. O putere nejustificata atata timp cat nu este facuta cu o motivatie preacisa decat cu castiguri personale.

Fie ca binele sa invinga! Asa e si-n povesti, asa e si-n filme, asa e si in carti. Dar pana la urma, poate citesc eu prea mult…