Care-i treaba cu copiii- ultima parte

Views: 604

Am ieșit din baie. Am simțit că primesc aer prea puțin. Noi nu mai foloseam oricum niciun fel de protecție de vreo 2-3 ani. N-aș putea spune că ne doream cu adevărat un copil. Cumva, parcă niciodată nu am fost pregătiți. Când pe mine mă lovea, gata, aș vrea… Mihai era ‘hai poate nu acum’. Când pe el îl lovea ‘gata, sunt ready’, parcă eu aș mai fi savurat cele 55 de kilograme și talia subțire. Nu ne-am sincronizat în dorință. Nu am închis ochii deodată să zicem: ‘am vrea’. Cu Ay a fost diferit. Am știut amândoi că lipsește ceva și că vom aștepta cât e nevoie. Iar ea a venit la 3-4 luni distanță. Dar luna asta fusese diferit. Poate din cauza discuției, poate din cauza urărilor celor din jur, poate din cauza faptului că noi credem în magie. Eram convinsă că asta e. Și eu, și ei. Că o să vină, că ne-a ales.

Am simțit că e prea mult să mă mai privesc în interior. Am făcut curățenie în tot ceea ce era cuplu, familie, prieteni, viață socială. Simțeam că în punctul ăsta sunt fix acolo unde trebuie să fiu. Că nu-mi lipsește nimic. Că am de toate, că sunt mulțumitoare pentru tot ceea ce avem, că asta e direcția bună pe care vreau s-o urmez. Că da, vreau mai sus în evoluție, dar acum, totul e cum trebuie să fie. Copilul nu era decât confirmarea faptului că suntem pregătiți să creștem. Eu, chiar în kilograme. :)) Dar, pare-se că nu-i cum crezi mereu. Am decis așa. Că presiunea asta e prea mare pentru mine de dus în continuare. Dacă nu a venit, are el un motiv să nu vină. Dar eu nu am am puterea de a mă pune la colț și a mă investiga de ce nu. Câteodată, lucruri pur și simplu se întâmplă. N-a venit. Ok. Inspir expir. Dacă o să vrea să vină, e așteptat. Dacă nu, avem tot ce ne dorim. Mergem mai departe.

Fizic, acum, menstra era în întârziere. Decid așa. Arunc testul și țin pentru mine, nu-l mai încarc și pe Mihai. Dacă îl vede, îi povestesc. Dacă nu, mai așteptăm. Până la urmă, știu că am o problemă cu controlul și cu lipsa răbdării. Poate chiar asta e lecția. Să învăț să aștept. Mă liniștesc. Mă duc la baie să-l arunc și mă lasă picioarele. Iar n-am aer. Slavă domnului că am inima puternică. Din grila lui BĂ EJ NEBUN????? Testul e tot pe chiuvetă cu o mică diferență. Are două linii! Două linii clare ce-mi zâmbesc cu toți dinții. Mi-am prins în mâini fața și am hohotit. Râs cu plâns, balegă de mânz. 🙂 L-am luat în mână, l-am răsucit. CUM???? CUM???? CUM????
– Ok… ok… deci tu ești din ăla, de faci numa’ cum vrei tu, când vrei tu. Buuun.
Am înțeles exact ce-i cu copilul ăsta. Am înțeles exact că în familia noastră lipsea cineva ca el/ea. Am priceput exact de ce noi, de ce eu, de ce. Știi ce am priceput cel mai clar? Că lucrurile se vor schimba pe aici. Am priceput că nu pricep deseori nimic și despre asta-i vorba.

Și în secunda doi după ce mi-am primit suflul, am zis. Bun, hai să aștept, acum chiar o să aștept, hai să văd exact cum să aștept, hai să dau vestea într-un fel… am nevoie de un plan bun și nițel răbdare.
– Alo, Mihai? Unde sunteți?
– La maică-ta.
– Ok. Eu tocmai am făcut un test.
– Pe bune???!!!!!
– Yep! E… da…. N-ai cum…. Pfiu, da.

Pentru că Ay a deschis povestea, Ay o închide. Vestea a prins-o cam așa:
– Poate că nu locuiesc eu în Cer… dar știu lucruri!