Views: 82

Am citit cartea, am vazut filmul. Bunicica este cartea, bunicel este filmul. De Jeffrey Eugenides am citit si Middlesex si cand am inceput Sinuciderea… mi-am amintit de ce mi-am zis ca n-o sa mai citesc nimic de tipul asta. Este exasperant individul. Se pierde in amanunte, pe mine cel putin m-a bulversat de cateva ori. Nu mai stii de unde ai plecat, cine e care, unde, cati, cum?! Mi se pare ca tehnica asta este de-a lalaitul aiurea, o incercare de a te defini ca stil de scris, dar este foarte obositor pentru cititor. Are o tona de amanunte pe care te chinui sa le tii minte, ca in final sa uiti esentialul. De aia mi-a placut mai tare filmul, ca a sintetizat informatia. Nu inteleg de ce trebuie sa citesc o tona de chestii inutile ca si continut, doar asa, sa ma abat de la subiect, ca sa obosesc. Oricum, in Sinuciderea…, nu insista chiar asa, insa Middlesex e teroare. De asta nici nu scriu despre ea, ca am si uitat despre ce era vorba… Exagerez acuma…

„Sinuciderea fecioarelor” prezinta o familie tipic americana; o mama hiperprotectoare, dominatoare si un tata, cu rol binedefinit in familie, acela de a aduce bani in casa. Ea, casnica, are ca preocupare principala educarea celor 5 fete, Mary, Therese, Lux, Cecilia si Bonnie, aflate la varsta adolescentei, adica a tentatiilor. Tatal imi pare depasit de situatie cu atatea fete in casa; mult prea slab pentru a contra ideile absurde ale mamei; l-am vazut atat de resemnat in propria-i mediocritate incat vina am pus-o asupra lui. Nu am cum sa nu dezvalui finalul cartii- daca se numeste „Sinuciderea fecioarelor” e clar ca fetele cu asta se ocupa pe parcursul celor 200 si de pagini. Din carte nu am inteles exact de unde se trage problema fetelor, iti lasa loc de interpretare. Daca vezi filmul, te lamuresti „era ma-sa, mah”. Ideea curioasa este tocmai asta, ce poate fi in capul unor adolescente, ce par a fi normale, de se sinucid toate, dupa o strategie desfasurata cu o migala bolnavicioasa… Nu pare niciuna a suferi prea tare in lumea incorsetata creata de mama lor. Si totusi… Interesanta este perspectiva din care este vazuta intrega poveste, prin ochii baietilor din cartier, baieti fascinati de cele 5 fete. Vedem ca nu este imposibil ca mama lor sa le lase la bal, vedem ca nu este imposibil ca ele sa se strecoare pe furis, vedem ca nu este imposibil ca atunci cand „scapa din lant” sa o faca lata. Atunci? Asta e misterul… De ce? Sa fie ceea ce au definit psihologii ca fiind „gena sinuciderii”? Sa fie dorinta adolescentilor rebeli de a se revolta impotriva tuturor inclusiv impotriva lui „a trai”? Sa fie razbunarea pentru incorsetarea parintilor? Sa fie dereglate mintal? Sa fie o iluzie? Sa fie un pact cu diavolul? Te pune pe ganduri cartea asta…

Tot ceea ce vad baietii coplesiti de frumusetea si misterul fecioarelor se transforma cu timpul in adevarate „probe”, notate migalos cu „exponatul#1…pana la 97”. Ele nu vor fi predate vreodata politiei, ele sunt pastrate cu sfintenie, sunt obiecte pe care fetele le-au purificat atingandu-le. Si ele au devenit cu atat mai pretioase cu cat fetele au ales sa renunte la propriile vieti. Cartea incepe si se termina simetric, cu aceeasi ambulanta, cu aceiasi asistenti veniti in pripa sa consate decesul. Nici simbolurile nu lipsesc, apare copacul- toti copacii de pe strada trebuiesc taiati pentru ca au un vierme (sic!)- pe care fetele il apara cu propriul trup, apar icoane cu Maica Domnului- pana la exasperare-, apare iluzia (zic eu) cum ca una din fete ar face dragoste pe acoperis seara de seara… Cat e realitate si cat e fantasmagonie?

Intr-un final, fara a fi deplasata, cred ca autorul incearca de fapt sa atraga atentia asupra pericolelor ce pot deriva dintr-o iubire hiperprotectoare; este o lectie data exact acelor habotnici, intamplator americani. Nu e vorba de snobism in a intelege ca vremurile se schimba si ca daca nu ne adaptam, nu invatam sa ne adaptam, provocam un rau mare celor din jurul nostru; poate pentru fiecare dintre noi a fi conservator e un mod de viata, insa excesele de orice natura dauneaza.