Updated on mai 26, 2016
Frați în devenire
Views: 3144
M-a intrigat mereu legătura dintre frați. Cum sunt familii în care frații sau surorile parcă-s suflete pereche sau familii în care par dușmani de moarte. Nu de acum, de ieri, de azi ci dintotdeauna. De ce unii sunt atât de puternic conectați și alții n-au nicio legătură unul cu celălalt?! Frați din aceeași mamă și același tată. Sau frați proveniți din familii diferite care nu pot trece ziua fără a știi unul de altul și alții care trăiesc întreaga viață considerându-l pe celălalt/ceilalți intruși. Doi frați sau mai mulți frați. Egal. Am analizat mult subiectul. Am văzut că sunt tratați diferit. Că aceiași doi părinți fac diferențe între copii. Mi-am promis mie, mi-am jurat chiar- tânără fiind, că dacă vreodată voi avea doi copii… nu voi repeta greșeala evidentă pe care consideram, în mod evident, că o fac aceștia. Că voi fi cu atât de multă băgare de seamă să nu fiu pentru unul mumă, pentru altul ciumă.
Una dintre poveștile mele preferate este aceea a unei doamne respectabile care avea două fete (povestea poate fi adevărată sau fictivă, în egală măsură. Scopul nu-i nici bârfa, nici judecata).
– Măi, Marcela e doctoriță. Dar … Măriuca, Măriuca e ASISTENTĂ, mă! zicea și se umplea de mândrie începând cu propoziția doi.
– Marcela e cam timidă așa, își vede de treaba ei, parcă studiază mult prea mult, e prea serioasă. Dar Măriuca, Măriuca tocmai și-a făcut un tatuaj!!!!
Anii treceau.
– Marcela se descurcă bine, e măritată și a plecat din țară. Ce i-o fi trebuind ei străinătățuri, nu știu. DAR MĂRIUCAAAA. Măriuca acum a divorțat, a vândut apartamentul și se mută cu mine, mă! Cu tot cu nepotul. Îi ajut eu de acum încolo, au scăpat de idiotul dracului, asta e important.
Mai niște ani….
– Am fost plecată la Marcela în vizită. Ce să mai?! Are o viață de poveste. Acolo medicii sunt respectați, nu ca aici. Nu muncește de se spetește, dar are de toate. Sunt bine, sunt foarte bine. Studiază, călătoresc, n-au copii, ce le pasă?! Copiii sunt numai belele. Uită-te la Măriuca. Vai și amar! Că nu mai are leac! Nici ea, nici pramatia aia mică de fii-su!
Când am întrebat-o pe doamna respectivă, cu tot respectul, înainte ca fiica doctor să plece din țară, dacă simte că face diferențe între ele a răcnit:
– Ce mă?! Nu fac nicio diferență! Sunt amândouă ale mele. Doar că Marcela e mai mare iar Măriuca e mai mică.
Mai apoi, auzind de vizita transfrontalieră făcută de draga mea doamnă și evidența schimbării perspectivei, am înțeles un lucru. Că, în funcție de context, ne sucim empatiile și suținerea. În funcție de ceea ce primim înapoi de la persoană. Eu te ajut, sunt aici lângă tine… dar tu ce-mi dai la schimb?!
Mai apoi… înaintând în viață, în experiențe, în trăiri, în povești… mi-am schimbat total perspectiva. Nu ne iubim copiii diferit, îi tratăm diferit. Povestind recent cu o mamă doctor, mamă de trei copii a cărei familii o admir foarte mult, de altfel- spunea ceva similar: Este imposibil să îi tratez pe toți egal. Adică la fel. Sunt diferiți, îi tratez diferit! N-ai cum să îi tratezi la fel din moment ce într-o anume situație ei reacționează fiecare altfel, în felul său. Am învățat să respect asta și să mă port cu ei în consecință. Unul e rațional, altul e sensibil, altul e emoțional. Iar teoria mea s-a surpat în câteva secunde. Nu am auzit ceva mai adevărat vreodată. Corect! Noi înșine tratăm diferit oamenii din jurul nostru, noi suntem tratați diferit de cei cu care intrăm în contact. Noi pe noi ne tratăm diferit de-a lungul zilei. În funcție de mulți factori, neimportant acum de dezbătut, dar fix așa. Suntem diferiți. Egalitatea e o noțiune atât de relativă…
Ayanna și-a dorit un frate sau o surioară nespus de tare. La 6 ani ai ei, uite că dorința realitate se făcu. La scurt timp după ce am rămas însărcinată, mi-a apărut în cale o graviduță ce citea o carte: Rivalitatea între frați. Mi s-a ridicat părul pe mine. M-a lovit brusc și iremediabil cuvântul rivalitate. Nu am parcurs conținutul ei, nu îi contest conținutul, nu sunt în delir că am judecat o carte după coperta ei- la propriu doar că rivalitate între frați mi-a produs un declick. Evident că sunt recunoscătoare întâmplării trăite, altfel nu putea avea loc resetarea și înțelepciunizarea. Am realizat că deseori plecăm de la premisa că între frați TREBUIE să existe rivalitate, ca urmare, e drobul de sare de-l punem deasupra relației lor. Dar dacă am trata altfel venirea unui nou membru?! Ca pe-o normalitate, nimic altceva. Ca pe o completare. Acolo unde-s doi, al treilea vine sa aduca un plus valoare. Acolo unde-s trei, al patrulea aduce puțin mai mult. O familie e-un cerc ce se lărgește. Un lanț compus din zale care mereu poate accepta o zală nouă. Mai mare, mai puternic. Cu cât mai multe verigi, cu atât mai rotund cercul, cu atât mai stabil. Un câine adoptat de o familie e un nou membru. Nimic competitiv în venirea sa. O nouă vibrație, un nou personaj, o nouă personalitate, mai multă responsabilitate, mai multe amintiri plăcute.
Iar oameni sunt suprinși că Ay e în delir de viitorul ei frate. Frățioară sau surior. Iar până acum, 16 săptămâni, n-am cunoscut noțiunea rivalității. Așa că zâmbim trist celor care, poate din nepricepere, simt nevoia să-i zică, sadic, de-a dreptul: Acum tre să împarți jucăriile. Dar Ay nu sesizează nuanța: Nu mă deranjează, am destule! Am și jucării de fete, și de băiat.
Ce-o să faci când ăștia nu te bagă în seamă când se naște bebe? Păi eu o să fiu acolo lângă mami, să o ajut.
Acum tu ești cea mare, tre sa ai grijă de el. ABIA AȘTEPT!
Poate pare incredibil dar așa e. Sarmaua nouă nu vine în competiție ci în completare. Dragostea se face-n minim doi la fel și conflictul- necesită doi oameni. Nu uitați asta niciodată!
Aseară, la culcare, cu vestea proaspăt primită, că e băiat… a venit, ca-n fiecare altă seară să-l pupe pe bebe pe burtică. A cincea oară, de altfel, ca și cum de fiecare dată era prima oară.
– Am venit să-l pup pe bebe de noapte bună. E frățiorul meu preferat!
Posted on aprilie 5, 2016
Care-i treaba cu copiii- ultima parte
Views: 604
Am ieșit din baie. Am simțit că primesc aer prea puțin. Noi nu mai foloseam oricum niciun fel de protecție de vreo 2-3 ani. N-aș putea spune că ne doream cu adevărat un copil. Cumva, parcă niciodată nu am fost pregătiți. Când pe mine mă lovea, gata, aș vrea… Mihai era ‘hai poate nu acum’. Când pe el îl lovea ‘gata, sunt ready’, parcă eu aș mai fi savurat cele 55 de kilograme și talia subțire. Nu ne-am sincronizat în dorință. Nu am închis ochii deodată să zicem: ‘am vrea’. Cu Ay a fost diferit. Am știut amândoi că lipsește ceva și că vom aștepta cât e nevoie. Iar ea a venit la 3-4 luni distanță. Dar luna asta fusese diferit. Poate din cauza discuției, poate din cauza urărilor celor din jur, poate din cauza faptului că noi credem în magie. Eram convinsă că asta e. Și eu, și ei. Că o să vină, că ne-a ales.
Am simțit că e prea mult să mă mai privesc în interior. Am făcut curățenie în tot ceea ce era cuplu, familie, prieteni, viață socială. Simțeam că în punctul ăsta sunt fix acolo unde trebuie să fiu. Că nu-mi lipsește nimic. Că am de toate, că sunt mulțumitoare pentru tot ceea ce avem, că asta e direcția bună pe care vreau s-o urmez. Că da, vreau mai sus în evoluție, dar acum, totul e cum trebuie să fie. Copilul nu era decât confirmarea faptului că suntem pregătiți să creștem. Eu, chiar în kilograme. :)) Dar, pare-se că nu-i cum crezi mereu. Am decis așa. Că presiunea asta e prea mare pentru mine de dus în continuare. Dacă nu a venit, are el un motiv să nu vină. Dar eu nu am am puterea de a mă pune la colț și a mă investiga de ce nu. Câteodată, lucruri pur și simplu se întâmplă. N-a venit. Ok. Inspir expir. Dacă o să vrea să vină, e așteptat. Dacă nu, avem tot ce ne dorim. Mergem mai departe.
Fizic, acum, menstra era în întârziere. Decid așa. Arunc testul și țin pentru mine, nu-l mai încarc și pe Mihai. Dacă îl vede, îi povestesc. Dacă nu, mai așteptăm. Până la urmă, știu că am o problemă cu controlul și cu lipsa răbdării. Poate chiar asta e lecția. Să învăț să aștept. Mă liniștesc. Mă duc la baie să-l arunc și mă lasă picioarele. Iar n-am aer. Slavă domnului că am inima puternică. Din grila lui BĂ EJ NEBUN????? Testul e tot pe chiuvetă cu o mică diferență. Are două linii! Două linii clare ce-mi zâmbesc cu toți dinții. Mi-am prins în mâini fața și am hohotit. Râs cu plâns, balegă de mânz. 🙂 L-am luat în mână, l-am răsucit. CUM???? CUM???? CUM????
– Ok… ok… deci tu ești din ăla, de faci numa’ cum vrei tu, când vrei tu. Buuun.
Am înțeles exact ce-i cu copilul ăsta. Am înțeles exact că în familia noastră lipsea cineva ca el/ea. Am priceput exact de ce noi, de ce eu, de ce. Știi ce am priceput cel mai clar? Că lucrurile se vor schimba pe aici. Am priceput că nu pricep deseori nimic și despre asta-i vorba.
Și în secunda doi după ce mi-am primit suflul, am zis. Bun, hai să aștept, acum chiar o să aștept, hai să văd exact cum să aștept, hai să dau vestea într-un fel… am nevoie de un plan bun și nițel răbdare.
– Alo, Mihai? Unde sunteți?
– La maică-ta.
– Ok. Eu tocmai am făcut un test.
– Pe bune???!!!!!
– Yep! E… da…. N-ai cum…. Pfiu, da.
Pentru că Ay a deschis povestea, Ay o închide. Vestea a prins-o cam așa:
– Poate că nu locuiesc eu în Cer… dar știu lucruri!
Posted on martie 29, 2016
Care-i treaba cu copiii- partea 2
Views: 643
– Să fiu sinceră, posibil să nu fi respectat nici noi ca la carte.
– E ciudat însă. De ce nu ar vrea totuși nici măcar un copil de sus să vină la noi în familie? Că noi toți l-am aștepta cu drag.
– Hei, hei, hei. Nu te întrista, te rog. Știi care e chestia? Nu e așa de simplu când ești pe listă pentru al doilea copil. Nu mai ai prioritate, cum ar veni. E un moft deja. Acum sunt în față cei care stau pentru primul copil. Când îl vrei deja pe al doilea, e nevoie de puțin mai multă răbdare.
– Înțeleg asta. Doar ziceam că e ciudat să nu își dorească nimeni să vină la noi.
– Cred că explicația este mai simplă totuși. Eu zic, așa cred, că nu e că nu vrea să vină niciun copil la noi. E clar că dacă ar fi fost disponibili, cineva tot venea la noi. Cred că pur și simplu s-a gătat stocul de copii în perioada asta.
– DA! Asta e! Sigur asta e!!!!! S-a gătat pentru moment stocul de copii, de asta așteptăm atâta. Până aduce copii noi în cer. ASTA E!!!!!
Și ne-am liniștit cu copiii pentru moment. Câteva zile mai târziu, o prietenă la noi în vizită. Din pământ, din iarbă verde, în mijlocul unei discuții, Ay întinde arătătorul spre noi:
– Hei, voi doi! Vedeți că au băgat copiii noi în cer. În curând o să primiți unul.
Bum! Liniște, șoc, groază, râsete. Câteva zile mai târziu, pe 1 martie. Mihai ne face o surpriză, ne aduce mărțișoare și prăjiturele. Eram în curtea grădiniței. Ay se juca cu nisip și apă. Ne pregătea ceva de servit, la restaurant fiind. Menstruația întârziată cu vreo 2 zile.
– Hei! Știi ce doream să întreb? Faza cu copiii e pe bune?
– Da, am zis că au primit stoc nou.
– Ok. Dar știi cam pe când? Să știu, cu aproximație, că sunt cam stresată.
– În 2-3 săptămâni îl aveti.
– Suuper. Și știi și ce primim? Fată sau băiat?
– Asta chiar N-AM de unde să știu. Super serioasă, cu mânuțele în șold, pregătind limonada.
A doua zi, mă duc drumurile prin centru. Pac, pac, rezolv ca unse tot felul de treburi. Iasă în cale Farmado. E farmacia mea preferată. Mereu pregătite farmacistele, mereu amabile, mereu găsești ce cauți aici.
– Dați-mi vă rog un test de sarcină. Râd și dau gluma aia tâmpită: Să fie unul bun, vă rog.
Râde doamna.
– Testul Barza e cel mai precis.
Mă uit la el ca la filme fără subtitrare, în coreană.
– Ok, la câte zile întârziere se aplică?
– Păi vi l-am dat pe cel mai precis. La 10 zile de la contactul sexual.
Șmaf!
Ajung acasă, mă iau cu telefoane și alte responsabilități. Sunt singură, ei sunt plecați să-mpartă mărțișoarele. Despachetez bagajele, ajung la barză. Habar nu am să fac teste de sarcină. Cumva, mintea mea nu pricepe ce explică instrucțiunile. Deschid tot. Desigilez tot ce se poate desigila. Citesc tot ce se poate citi pe cutie, în cutie, sub cutie. Pricep că tre să fac pipi într-un recipient. Fac pipi un pahar întreg de mcdonald. Bun, mă gândesc. Să fie. Și zice acolo să bag până la liniuță bețișorul. Dar jur că nu e niciun MAX desenat. Până unde?! Până la ce MAX? Până la ce liniuță? Stabilesc că, desigur că abtibildele alea lipite obstrucționează max-ul ăla de tre să-l înmoi. Le dezlipesc. În timp ce le dezlipesc… constat că bățul pare ciudat acum. Cred că nu trebuiau totuși dezlipite. Arată golaș. Ciudat sigur. Ca-n poză nu mai e. Nu-i nimic. Am 250 ml de urină colectată și n-am băț. Nici vorbă de MAX… să scrie frate, să scrie. Bun, dacă urină este, băț aproape este… hai să vedem dacă iasă. Și introduc 20 de secunde, fantoma bățului de barză, îl scot și-aștept. Re-verific instrucțiunile. 3 minute. Știu cât durează 3 minute, La ceas mă știu perfect, chit că întârzii. Simt minutele, știu pur și simplu când au trecut. Inspir expir inspir expir inspir expir expir inspir. Habar nu am ce mai tre să fac. Cumva, mi-l clar ca bună ziua că vor ieși două liniuțe, adică un copilaș. Toată discuția cu Ay, toate urările oamenilor din ultima vreme în special din clipul de ziua mea, toate chestiile para-ciudate întâmplate. E clar, deja știu. Mă-ndrept cu spatele drept, sigură pe mine nevoie mare și mă uit la bețișor.
Este o linie. O linie clară, curată, roșie. POFTIM?! Mă uit pe cutie, mă uit la bețișor. Este o linie clară, nici vorbă de două, nici urmă de două. E una singură, e cea care zice mai mult decât ‘nu sunteți însărcinată’. E-o linie mică pitică, ce-mi zâmbește cumva sadic: ‘HĂ?! Cine e șeful pe aici?! Cum știe cineva mai bine decât mine care e treaba cu copiii?!’
Și da, de aproape, de departe, cu un singur ochi, peste umăr, de jos în sus, oricum m-aș uita la bețișor, linia este… decât una. :)) Care va să zică. Șah mat la barză!
(va urma)
Updated on martie 25, 2016
Care-i treaba cu copiii- partea 1
Views: 676
Lucram împreună cu Ay la un proiect. Colorăm împreună cărți de colorat. E-o treabă de rutină, un bun prilej de a petrece timp împreună, de a ne povesti chestii, de a ne relaxa, de a coopera, de a ne îmbunătăți tehnica, de a ne verifica starea interioară. Povestea e petrecută cu o lună în urmă. În timp ce coloram:
– Îmi mai spui o dată cum am venit eu pe lume?
Iubește povestea asta. Și noi la fel. O povestim de câte ori avem ocazia.
– Sigur. Noi doi, eu cu tata, într-o zi parcă nu mai aveam liniște.
– Vă plictiseați doar voi doi cu Tisa.
– Și asta, da. Parcă nimic nu ne mai mulțumea, parcă ceva lipsea.
– Și-atunci ați decis să mă aveți pe mine.
– Și pentru că ne plictiseam, ne-am gândit că poate ne lipsește un copil.
– Adică eu.
– Adică tu. Dar sigur că nu știam că ești tu, până când nu te-am primit. Tata știa că era o fetiță dar eu nu, eu credeam că o să fie un băiat. Așa credeam, nu știu de ce.
– Cum am venit eu pe lume?
– Păi, tata prin multă iubire, a plantat o sămânță în burtica mea. Sămânța a prins rădăcini și din sămânța aia ai crescut tu mare. Și după 9 luni când ai fost pregătită, atunci te-am născut și am putut să te strângem în brațe.
– Aha. Printr-o sămânță.
– Da, o sămânță de iubire. De fapt, știi ce?! Hai să îți zic așa. Adevărul adevărat e următorul. Doi oameni se iubesc, doi oameni nu mai sunt liniștiți unul cu altul, vor mai mult. Se trec pe o listă de așteptare. E-o listă a celor ce doresc un copil. Acolo sus, în cer, voi vă jucați. Vine un înger și vă strigă: ‘Heeeei, copii! Familia Mări-Mohl s-a trecut pe listă că vor un copil. Vrea cineva să meargă la ei?’
– Ooo dar fix așa este, să știi! Noi, acolo sus, ne jucam liniștiți și ne cheamă îngerul. Eu când v-am văzut, am vrut să vin la voi însă B.M. (fetița unor prieteni) s-a anunțat înaintea mea. A zis că ea vrea la voi dar, nu știu de ce, în ultima secundă s-a răzgândit și a renunțat. Atunci, eu foarte bucuroasă, am zis că vin.
Eu… interzisă.
– Ăăă, ok. A vrut ea să vină la noi? N-am știut asta.
– Daaa, doar că a renunțat în ultima secundă și așa am venit eu.
– Păiiiii…..
– Ooo dar stai liniștită. Mă citește probabil că sunt interzisă. Eu nu am venit că a renunțat ea. Eu doream să vin la voi oricum, însă nu puteam să mă bag înaintea ei, dacă ea a zis prima.
– Ai dreptate. Da, așa e. Inspir expir. Grea conversația. 🙂 Mă bucur mult că ne-ai ales și-ți mulțumesc. Suntem foarte recunoscători că ai venit la noi în familie.
– Acum, am o întrebare pentru tine, mami.
– Sigur, orice.
– De ce nu mai primim noi un bebeluș? Ca dacă ne dorim toți unul, el de ce nu ne alege pe noi?
– Pentru că nu e așa de simplu. Tre’ să se prindă sămânța și îți amintești ce zicea tanti doctorul. Că e nevoie să fie primăvară să rodească, să fie udată, să fie cald în burtică…
– Bun, bun, bun. Aia am înțeles. Ce doream eu să întreb este asta- Tu cu tata sunteți siguri că ați respectat corect rețeta?
(va urma)
Updated on martie 2, 2016
Jocurile foamei, Hunger Games. Suzanne Collins
Views: 1496
Am deschis-o pur și simplu și am început să citesc. Pe la pagina 20 am realizat că e un gen pe care eu îl evit, nu citesc, mai mult, am declarat că nu mi-l place. Mai rău, credeam că se numește SF. Abia când m-am pus pe investigat nițel, am aflat că habar nu am de fapt e fantasy. Despre fantasy nu știam absolut nimic și culmea că nici nu-mi plăcea. :)) Cât de ironic. Asta a fost o lecție prețioasă de asumat. Habar nu ai de ceva dar știi sigur că nu e genul tău, că nu îți place. Pfiu… convingeri nefericite. Așadar, pe la pagina 20 am constatat că m-a prins într-atât de rău încât e tardiv, o savurez, o iubesc și nu o pot lăsa din mână. Pe la mijlocul cărții, am realizat că îmi lipsește volumul 2. L-am căutat pe net să văd de unde îl pot comanda și în timp ce am deschis link-ul cu cartea…. ghici surpriză. Eu citesc repede, foarte repede, exagerat de repede. În timp ce mi se deshidea volumul 2, care evident că are inclus spoilerul… am apucat să-l citesc. În traducere, la mijlocul volumul 1 îi știam deja finalul. :)) Atât de tare am savurat însă întreaga aventură încât ghici surpriză nouă, nu m-a deranjat cu nimic. Oricare din voi știe cât e de mișto senzația aia de să nu ai apucat încă să vezi un film și un prieten drag, entuziasmat până la lacrimi că tocmai l-a văzut, îți spulberă tot misterul scapându-i pe gură fix finalul. Noah, deci eu am știut finalul de la 1 pentru că am apucat să citesc recenzia de la 2. Mai apoi, o scumpă și dragă prietenă cu care am povestit incidentul, ghici surpriză nou nouță, mi-a servit finalul de la 3. 😀 E mega cum știu acum tot ce o să fie fără să fi apucat să citesc, dar e ok. :)) Cred că acum înțeleg de ce e best-seller. De asta. Că e bună cartea. Chit că știi cum se termină.
Păi să revenim la conținut și să zicem așa. Subiectul ar fi o lume a viitorului, o distropie. America viitorului e împărțită în 12 districte, Capitoliul fiind un soi de zonă centrală, a claselor favorizate, a celor lipsiți de orice fel de griji. Districtele sunt cu specifice diverite, 12 minier, 11 agricultură etc. În ordine descrescătoare, clasate ca nivel de trai. Tema e reprezentată de Jocurile foamei, un soi de ‘joc’ de supraviețuire. Reprezintă o pedeapsă dată districtelor, care în urmă cu 74 de ani, au avut tentativa de a se răscula. O re-amintire a regulilor ce trebuiesc respectate, a poziției fiecăruia din locuitori, a dominației, a îngrădirii libertății personale și colective. Anual, fiecare regiune își va trage la sorți doi dintre copiii săi, cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani. Aceștia vor intra în luptă, unul împotriva celuilalt, în arena construită special de Capitoliu, împreuna cu ceilalți 23 de adolescenți, spre deliciul tuturor celor înstăriți, ai clasei superioare care va face pariuri, va savura sângele ce va să curgă. Pentru că e despre supraviețuire, cel mai bun dintre tributuri, va fi și unic supraviețuitor. Este despre inteligență, despre adaptare, despre supraviețuire, despre șiretlenie, despre dominare, despre competiție, despre strategie, despre a încerca cu orice preț să rămâi în viață. Posibil că povestit conținutul pare ușor înfricoșător și dezolant, însă nu e. De asta nici nu voi mai povesti mai multe. Spun doar atât. Adolescenta Katniss o să vă ducă în agonie și-n extaz. N-ai cum să nu o iubești. N-ai cum să nu fi alături de ea și să-ți dorești cu toată inima să fie anul acesta tributul care aduce Cupa în Districtul 12.
Pun cartea asta (urmează și celelalte volume a le citi) în topul meu personal de 100 de cărți ce te schimbă. Impact major. L-am inventat acum pe topul ăsta că așa mi-a venit și că altfel nu ar fi fost inventat. 🙂
Cartea beneficiază de ecranizare. Am văzut puține filme care sunt copii reușite ale variantei tipărite. Ei, filmul e ce trebuie. Respectă incredibil de multe direcții și secvențe, eu zic un 80% din carte e surprins pe peliculă. Posibil și pentru că autoarei i s-a încredințat scenariul filmului, posibil. Un must în vizionare.
E-o carte grea- pe cât de ușoară, pe atât de multă greutate aduce. Te va prinde, te va duce în lumea ei, apoi îți va da drumul cu mințile tulburate. Fericit că s-a terminat, încântat că pentru câteva ore ai putut fi și tu pe-acolo. Prin padure, la vânătoare, printre explozii, agățat în copaci, alergând prin flăcări, căutând cu disperare apă, nemâncat și dorind să se schimbe ceva. Plus puțintel de iubire, așa cum îi stă bine oricărei aventuri. Întors la viața ta, vei știi că ceea ce ai de făcut acum este să fi mulțumitor pentru tot ceea ce ai și pentru că te-ai născut fix în epoca în care ești. Aceasta am înțeles eu despre carte.
Comentarii recente